---

Ce mic e Dumnezeu!?

„[...]ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.” (Filipeni 2:7)

Cât de mare e Dumnezeu? Multe pasaje biblice vorbesc despre măreţia Creatorului. Natura, la rândul ei, prin diferite fenomene care ne înfioară, ne spune ce mare e Dumnezeu. Dar ce folos, când mintea noastră este atât de mică, încât nu poate să cuprindă infinitul Cerului? La ce ne-ar folosi o „Evanghelie” a măreţiei lui Dumnezeu, când noi nu putem pricepe dimensiunile de necurpins ale Cârmuitorului din ceruri? Dimpotrivă, totul ne sperie, iar închinarea noastră este un rezultat al fricii faţă de Acest Necunoscut, care ne înspământă.

Dumnezeu, care ne iubeşte, ştie de ce avem nevoie. Dezbrăcarea de Sine Însuşi şi îmbrăcarea cu chipul umil de rob, asemenea omului, a umplut de admiraţie şi uimire lumile necăzute în păcat. Când Iisus s-a născut în ieslea Betleemului, îngerii urmăreau cu nespus de mare interes această minune a întrupării Celui Nemărginit.

Un copil, în ajunul crăciunului, purtat de mână de bunica sa, a mers la biserică pentru a participa la slujbă. După terminarea serviciului divin, în care s-a vorbit despre marele Dumnezeu făcut om pentru răscumpărarea noastră, copilul se desprinde de bunica sa şi merge în faţă, acolo unde era reprezentat, în miniatură, staulul din Betleem. El vede păstorii, pe Maria şi pe Iosif, boii şi măgarii, magii din răsărit. Deodată descoperă pe pruncul Iisus în braţele Mariei şi strigă către bunica lui, care se apropia de el: „ce mic e Dumnezeu!”

Aşteptăm din partea lui Dumnezeu mereu lucruri mari. El S-a făcut mic, asemenea nouă, pentru ca să se poată apropia mai mult de noi. Măreţia Sa nu e tangibilă pentru noi. Cine vrea să se apropie de Dumnezeu, trebuie să se facă mic, asemeni unui copil și cu această credinţă de copil trebuie să primească revelaţia Celui Infinit, care să crescă în el ca Pruncul Iisus. Atunci când apare, credinţa e mică, asemeni unui bob de muştar. Ea pare să fie ceva mic şi neînsemnat, dar poate să crească până când va fi în stare să mute chiar şi munţii.

De ce e Dumnezeu atât de mare? Pentru lumile necăzute în păcat era ceva obișnuit să-L vadă aducând la existența noi lumi de o uimitoare frumusețe și măreție. Dar El rămâne mare în ochii îngerilor pentru că a ştiut să Se facă atât de mic, încât să devină om și să-Și descopere dragostea Sa nespus de mare omului păcătos. El este alături de noi pe patul de suferinţă, El e cu noi în orice încercare. În toate a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Este uimitoare măreția micimii lui Dumnezeu!

Care este reacția mea și a ta față de acest unic și uimitor act de sacrificiu? În fața acestei jertfe, mai este justificat vreun gând de înălțare? Haideți să învățăm să ne facem mici. Trăind această experiență vom cunoaște mai bine pe Dumnezeu și vom striga plin de bucurie: „ce mare e micul Dumnezeu!”

Pastor Otto Stănoiu

---

În deplină armonie

„Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet." (Fapte 4,32)

Am fost creați pentru unitate și armonie. Ne deranjează dezordinea și mai ales lipsa de consens între culori. Ne simțim rău când lipsește unitatea în cadrul grupului; fie că e vorba de colegii de la servici sau frații din biserică. Ne doare când suntem vorbiți de rău sau când suntem întâmpinați cu fețe glaciale de cei de la care așteptăm o mână întinsă și un surâs. Suferim pentru că dorința după frumos și armonie zace în fiecare dintre noi.

Cu câtă dragoste şi răbdare ne împodobim locuinţele, în aşa fel încât ambianţa să fie mereu plăcută, totul să fie în deplină armonie. Ne punem fantezia la lucru pentru a alege lucrurile cele mai frumoase şi ne străduim ca perdelele și covoarele, mobila şi tapiţeria, lustra şi tablourile, toate să fie în ton. Pentru multe familii acest „lux” înseamnă cheltuială multă, iar uneori chiar şi datorii care nu se plătesc atât de uşor. Toate aceste lucruri au valoare şi căutarea armoniei nu e rea, ea fiind o încântare ochilor noştri şi o plăcere pentru întreaga fiinţă.

Ne gândim însă prea puţin la armonia ce ar trebui să existe între noi oamenii. Oare, această armonie de culoare şi formă, reflectată de lucrurile din casă, este oglindită şi în relaţia mamă/fiică, tată/fiu, soţ/soţie, frate/frate? Cât de important este să fim cu toţii o inimă şi un suflet? Care ar fi faţa bisericii noastre? Cât de mare ar fi puterea cu care am vesti pe Hristos? Cât de mult investim pentru a construi şi a împodobi o casă? Cât de mult suntem dispuşi să investim pentru a construi o relaţie de armonie mult mai importantă, care va proslăvi pe Dumnezeu? Cât de atenţi ne spălăm şi ne lustruim maşinile? Cu câtă grijă tratăm „tinicheaua sfântă”. Dacă descoperim că are o zgârietură sau mai rău, dacă e lovită, ne considerăm oameni nenorociţi. Ce ar fi dacă am fi la fel de sensibil şi la zgârieturile sau la rănile lăsate în sufletele semenilor noştri? Cât am avea de câştigat dacă am investi în adevăratele valori, cum ar fi: familia, prietenii, semenii, vecinii etc?

Iisus Hristos a coborât din slava cerului în lumea noastră întunecată de păcat. Pentru a fi în ton cu noi, a îmbrăcat, prin întrupare, un corp omenesc ca al nostru. A mâncat pâinea noastră amară și a umblat acoperit cu haina umilă a săracului. Iisus a acceptat întunericul acestei lumi pentru a putea fi aproape de noi și în armonie cu omul muritor. Cunoscându-l pe El și acceptând neprihănirea Sa, El dorește să ne aducă însă din nou în armonie cu veșnicia lui Dumnezeu, pentru că am fost creați pentru lumea desăvârșită din cer. Hristos a murit pe cruce pentru ca tu şi eu să fim primiţi în Împărăţia Tatălui Său.

Să căutăm şi noi aducerea noastră în armonie cu Dumnezeu şi cu semenii, prin slujire.

Pastor Otto Stănoiu.

---

Şi nu ştii că eşti... bogat!

„Ascultaţi, prea iubiţii mei fraţi: n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii acesteia, ca să-i facă bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei pe care a făgăduit-o celor ce-L iubesc?" Iacov 2,5

 

Am început cu ajutorul lui Dumnezeu un nou an. Prin puterea harului Său a trecut deja prima săptămână. Faptul că ni s-a dăruit încă un an ne face să fim mai bogați. Suntem suficienți de conștienți ca să prețuim cum se cuvine acest talant al timpului? Ce valoare are o zi dăruită de Bunul Dumnezeu? Dar o săptămână, o lună sau un an? Timpul, în sine, nu reprezintă nimic, dacă nu e umplut cu un eveniment însemnat. El este ca și un vas gol, care capătă valoare în funcție de conținut. Isus Hristos se oferă să fie alături de noi și fiecare experiență trăită alături de El ne face mai bogați. Avem ochii deschiși ca să vedem ce ne face cu adevărat bogați?

Într-un mic sat locuia o femeie mai în vârstă şi foarte săracă.  Fiul ei plecase de mai mulţi ani în America. El îi scria cu regularitate. Într-o zi, femeia e vizitată de învăţătorul satului. Ea îi arată cu bucurie scrisorile fiului ei, cât şi ciudatele „poze” pe care le primea. Pozele sunt mereu aceleaşi, dar măicuţa noastră se bucura la fel de mult de ele, tocmai pentru că veneau de la fiul ei. Aşa adunase în timp ciudatele fotografii, care nu erau puţine la număr. Învăţătorul e uimit. El ştia ce sunt ciudatele imagini şi spune bătrânei: „Dar dumneata eşti foarte bogată. Toate aceste ciudate poze, sunt bancnote, sunt dolari americani, care sunt foarte valoroşi.”

Poate că neştiinţa acestei mame ne face să zâmbim. Dar uneori, nu procedăm şi noi la fel? Cum tratăm bogăţiile  lui Dumnezeu?  Rugăciunea, e mereu aceeaşi. De multe ori şi cuvintele se repetă. Citim de mai multe ori aceleaşi pasaje ale Bibliei, fără ca acestea să fie noi şi pline de viaţă. Venirea la adunare, participarea la Şcoala de Sabat, mereu acelaş tipar. Totul pare să se fi transformat în obişnuinţă şi rutină. Suntem păstrătorii tezaurului lui Dumnezeu, ispravnicii harului lui Hristos şi totuşi ne comportăm ca nişte săraci, ce nu oferă nimic lumii. Să schimbăm viziunea noastră. Avem înaltul privilegiu de a trăi ca fii și fiice ale Împăratului. Să lăsăm pe Dumnezeu să facă ceva cu viața noastră. Trebuie să ne consacrăm Lui și vom vedea minunile pe care El le va lucra în alergarea de zi cu zi. Să nu pierdem nici o ocazie de a vorbi despre Mântuitorul nostru. Să ne comportăm ca cetățeni, împreună cu sfinții, ai Împărăției veșnice. Avându-L pe Isus Hristos suntem cei mai bogaţi oameni. Să mergem şi să spunem tuturor această realitate. Mărturia noastră să trezească interesul lor pentru Dumnezeu pentru ca să le putem oferi frumoasa carte Tragedia Veacurilor.

Pastor Otto Stănoiu

---

Ce faci cu Iisus?

Pilat a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: „Dar ce voiţi să fac cu Acela, pe care-L numiţi Împăratul Iudeilor?"  (Marcu 15,12)

Acum când ne apropiem cu repeziciune de sfârşitul anului, când încă se mai aud ecourile colindelor care vestesc naşterea Mântuitorului, se pune întrebarea: ce vei face cu acest Isus? Suntem la cumpăna anilor. Ce ai alege, dacă ţi s-ar spune că din toate experienţele tale  şi toată agoniseala ta, pe care ai dobândit-o până în clipa de faţă, nu poţi lua decât un singur lucru? Cu ce ai trece în noul an? E greu de spus, dar dacă iubeşti pe cineva cu toată puterea cugetului tău, nu va fi greu să alegi.  Îl iubeşti pe Isus mai presus de toate, încât e suprema ta dorinţă pentru  anul 2012?

În faţa noastră stă un nou an, plin de necunoscute. Noi nu ştim ce va urma, dar ştim Cine e gata să ne însoţească cu credincioşie pe cărarea vieţii. O povestire chinezească ne spune că un credincios se întâlneşte cu îngerul care păzea la cumpăna dintre ani. Se adresează acestuia cu următoarea rugăminte: „Dă-mi o lumină care să alunge nesiguranţa vieţii.” Îngerul îi răspunde: „Ai curajul să pășeşti în necunoscut. Aşează mâinile tale în mâna Domnului. Aceasta e mai de preţ decât lumina şi mai sigur decât cărarea bătătorită.”

În câteva ore vom trece pragul noului an. În harul lui Dumnezeu avem posibilitatea de a fixa noi ținte pentru 2012 și să lăsăm pe Dumnzeu să-Și desăvârșească lucrarea. Ce va aduce cu sine noul an, nu știm, dar un lucru e cert: nu suntem singuri. Dacă vom încheia acest an în istoria sumbră a acestui pământ sau dacă el va aduce cu sine glorioasa revenire a lui Hristos, nimeni nu ne poate spune. Va trece criza economică sau se va acutiza, e o altă întrebare la care nimeni nu se mai încumetă să răspundă. Singura certitudine este făgăduința lui Isus Hristos: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfîrşitul veacului. Amin.” (Mat. 28,20) Prezența Sa e făgăduită tuturor. Ne-a maturizat suficient acest an pentru ca să trăim responsabil în prezența Sa nevăzută? Nu trebuie să uităm că trăim pe un câmp de bătălie. Marea luptă dinte Isus și diavolul continuă. De partea cui alegi să stai?  Dacă îl vei alege pe Hristos, ce vei face cu acest Isus?

„Scopul lui Satana era de a produce o despărțire veșnică între Dumnezeu și om; însă în Hristos ajungem mult mai strâns uniți cu Dumnezeu decât dacă n-am fi căzut niciodată în păcat. Luând natura noastră, Mântuitorul S-a legat de omenire cu o legătură ce nu se rupe niciodată.” (E. G. White, HLL, pag. 17)

Azi, în ultimul Sabat al acestui an, să privim cu recunoştiinţă spre Minunatul nostru Dumnezeu, Cel care nu S-a depărtat niciodată de noi. Încurajaţi de frumoasele experienţe trăite alături de El în acest an, să ne încredem încă odată în făgăduinţa  Lui şi să continuăm călătoria spre cer, cu mai multă stăruinţă şi mai deplină încredere.

Pastor Otto Stănoiu

---

Vine Crăciunul!

Crăciunul ca sărbătoare.

"Vine Crăciunul" este vestea care răsună pretutindeni în lumea noastră, de la răsărit la apus şi de la nord la sud. Pentru copii, tineri, adulţi şi chiar pentru cei în vârstă, este un timp de bucurie şi veselie mare. Însă ce este Crăciunul în fond, ca să i se acorde atât de multă atenţie?

Ziua de 25 decembrie se presupune a fi ziua naşterii lui Isus Hristos şi sărbătorirea acesteia a devenit un obicei popular. Totuşi, nu există certitudinea că noi ţinem adevărata zi de naştere a Mântuitorului nostru. Istoria nu ne dă nici o asigurare în acest sens. Biblia nu ne dă timpul precis. Dacă ar fi considerat această cunoaştere esenţială pentru mântuirea noastră, Domnul ne-ar fi vorbit prin profeţii şi apostolii Săi, astfel ca să putem şti totul despre acest subiect. Tăcerea Scripturilor în această privinţă constituie pentru noi dovada că acest lucru nu ne-a fost făcut cunoscut din motivele cele mai înţelepte.

În înţelepciunea Sa, Domnul a ţinut ascuns locul unde l-a îngropat pe Moise. Dumnezeu l-a îngropat pe Moise, l-a înviat şi l-a luat la cer. A ţinut ascuns acest lucru pentru a preveni idolatria. El, împotriva căruia s-au răzvrătit în timp ce era în serviciu activ, pe care l-au aţâţat mereu aproape dincolo de limita de a suporta omeneşte, a fost venerat aproape ca Dumnezeu, după ce s-a despărţit de ei prin moarte. Tot din acelaşi motiv, El a ascuns ziua exactă a naşterii Domnului Hristos, astfel ca acea zi să nu primească onoarea care ar trebui dată Domnului Hristos ca Răscumpărătorul lumii, un Mântuitor care trebuie primit, în care trebuie să ne încredem şi pe care să ne bazăm că poate mântui pe deplin pe toţi cei care vin la El. Adorarea sufletului nostru trebuie să se îndrepte către Domnul Isus, Fiul Dumnezeului Celui nemărginit. 

Ziua nu trebuie ignorată.

Deoarece ziua de 25 decembrie este sărbătorită pentru a comemora naşterea Domnului Hristos, deoarece copiii au fost învăţaţi prin cuvânt şi exemplu că aceasta a fost cu adevărat o zi de veselie şi bucurie, vă va fi foarte dificil să treceţi peste ea fără a-i acorda o anumită atenţie. Ea poate fi folosită pentru a servi unui scop foarte bun.

Copiii şi tinerii trebuie trataţi cu foarte multă grijă.

De Crăciun ei nu trebuie lăsaţi să-şi găsească propriile plăceri în capricii, în căutări de plăceri, în distracţii care vor fi în detrimentul spiritualităţii lor. Părinţii pot veghea asupra acestui lucru, îndreptând minţile şi darurile copiilor lor către Dumnezeu, cauza Sa şi mântuirea sufletelor.

Dorinţa după distracţie, amuzament, în loc de a fi năruită sau interzisă în mod arbitrar, trebuie avută în atenţie de către părinţii care, cu efort serios, să-i călăuzească pe copii. Dorinţa lor de a face daruri poate fi transformată în mijloace sfinte, care să aibă ca rezultat binele semenilor noştri, prin umplerea vistieriei marii şi măreţei lucrări pentru care a venit Domnul Hristos în lume. Tăgăduirea de sine şi sacrificiul de sine au marcat cursul acţiunilor Sale. Fie ca acestea să fie prezente şi în vieţile noastre, ale celor care pretindem că Îl iubim pe Domnul Isus, deoarece pe El se bazează nădejdea noastră de viaţă veşnică. 

Oferirea reciprocă de daruri, un simbol al afecţiunii.

Sărbătorile se apropie cu grabă mare, aducând în atenţie cadourile care trebuie făcute, iar tinerii şi bătrânii deopotrivă, studiază ce anume ar putea oferi prietenilor lor ca simbol, amintire a afecţiunii pe care le-o poartă. Este plăcut să primim un dar, oricât ar fi de mic, de la aceia pe care îi iubim. Este o asigurare că nu suntem uitaţi şi se pare că ne leagă un pic mai mult de aceştia...

Este bine să ne oferim unul altuia simboluri ale iubirii, ca amintire, dacă prin aceasta nu Îl uităm pe Dumnezeu, cel mai bun prieten al nostru. Trebuie să oferim daruri care să se dovedească de un real folos primitorului. Eu aş recomanda cărţi care să fie de ajutor în înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu sau care să ne mărească dragostea faţă de acesta. Oferiţi ceva ce poate fi citit în aceste lungi seri de iarnă. 

Pentru copii sunt recomandate cărţile.

Sunt mulţi care nu au cărţi şi publicaţii referitoare la adevărul prezent. Acesta constituie un câmp vast, în care banii pot fi investiţi în siguranţă. Sunt mulţi dintre cei micuţi care ar dori să li se ofere cărţi. "The Sunshine Series", "Golden Grains Series", "Poezii", "Sabath readings", (În acest paragraf, se face referire la publicaţii care nu sunt curente astăzi. Deoarece principiile prezentate sunt aplicabile şi astăzi, aceste referinţe specifice sunt lăsate în articol.) etc, toate acestea sunt cărţi preţioase, care pot fi introduse cu siguranţă în fiecare familie. Mărunţişul cheltuit în mod obişnuit pe dulciuri şi jucării inutile poate fi pus bine şi apoi se pot cumpăra aceste volume...

Fie ca aceia care doresc să facă daruri valoroase copiilor lor, nepoţilor şi nepoatelor să procure pentru ei cărţile menţionate mai sus. Pentru cei tineri, cartea "Viaţa lui Josef Bates" este o comoară; de asemenea cele trei volume ale Spiritului Profetic. (Cărţi de început ale E. G. White, ce au precedat seria prezentă - "Marea Luptă".) Aceste volume trebuie să existe în fiecare familie din ţară. Dumnezeu ne dă lumină din cer şi nici o familie nu trebuie să fie lipsită de aceasta. Fie ca darurile pe care le veţi face să constituie raze de lumină pe calea către ceruri. 

Domnul Isus nu trebuie uitat.

Fraţi şi surori, în timp ce voi vă gândiţi ce daruri să vă faceţi unii altora, eu v-aş aminti de Prietenul nostru ceresc, ca să nu uitaţi de cerinţele Lui. Nu Se va bucura El oare, dacă noi arătăm că nu L-am uitat? Domnul Isus, Prinţul vieţii, a dat totul pentru a ne face posibilă mântuirea... El a suferit chiar până la moarte, ca să ne poată da viaţa veşnică.

Prin Domnul Hristos noi primim fiecare binecuvântare... Nu trebuie oare ca şi Binefăcătorul nostru ceresc să Se împărtăşească de simboluri ale mulţumirii şi iubirii noastre? Veniţi, fraţilor şi surorilor, veniţi cu copiii voştri, chiar cu pruncii în braţe şi aduceţi-vă darurile lui Dumnezeu după puterile voastre. Cântaţi-I din inimă şi lauda Lui să fie pe buzele voastre. 

Crăciunul - un timp pentru a-L onora pe Dumnezeu.

În lume, sărbătorile sunt petrecute în destrăbălări şi extravaganţă, în ospeţe şi etalare... Mii de dolari sunt mai rău decât aruncaţi de Crăciun şi Anul Nou pe îngăduinţe inutile. Este însă privilegiul nostru să ne depărtăm de obiceiurile şi practicile acestui veac decăzut; şi, în loc de a cheltui bani numai pentru satisfacerea poftei sau pentru ornamente inutile sau articole de îmbrăcăminte, noi putem face din sărbătorile care vin o ocazie prin care să-L onorăm şi să-L glorificăm pe Dumnezeu.

Domnul Hristos trebuie să fie obiectivul suprem; însă în felul în care s-a sărbătorit Crăciunul, slava, care I se cuvenea Lui, a fost îndreptată către omul muritor, pentru care, datorită caracterului păcătos şi deficitar al acestuia, a fost necesar ca El să vină în lumea noastră. Domnul Isus, Maiestatea cerurilor, Regele cerurilor, a lăsat la o parte regalitatea Sa, tronul Său de slavă şi sceptrul Său înalt de conducător şi a venit în lumea noastră pentru a aduce ajutor divin omului decăzut, slăbit în ce priveşte puterea morală şi corupt de păcat... Părinţii trebuie să prezinte aceste lucruri copiilor lor şi să-i înveţe, cuvânt cu cuvânt, precept după precept, care este datoria lor faţă de Dumnezeu - nu datoria lor unii faţă de alţii pentru a se onora şi glorifica unul pe altul prin daruri şi cadouri.

Îndreptaţi gândurile copiilor într-o nouă direcţie.

Sunt multe lucruri care pot fi născocite cu gust şi la un preţ mult mai mic decât cadourile inutile, care se fac atât de frecvent copiilor şi rudelor noastre, şi prin aceasta ne putem arăta curtoazia, şi astfel fericirea poate fi adusă în cămin.

Îi puteţi învăţa pe copiii voştri o lecţie în timp ce le explicaţi motivul pentru care aţi făcut o schimbare în valoarea cadourilor lor, spunându-le că sunteţi convinşi că până acum aţi avut mai mult în vedere plăcerea lor decât slava lui Dumnezeu. Spuneţi-le că v-aţi gândit mai mult la propria voastră plăcere şi la satisfacerea ei şi aţi ţinut să fiţi în armonie cu obiceiurile şi tradiţiile lumii, făcând daruri acelora care nu aveau nevoie de ele, şi v-aţi gândit mai puţin la înaintarea lucrării lui Dumnezeu. Ca şi înţelepţii din vechime, puteţi oferi lui Dumnezeu cele mai bune daruri ale voastre şi să-I arătaţi prin darurile faţă de El că voi apreciaţi Darul Său către o lume păcătoasă. Îndreptaţi gândurile copiilor voştri pe un nou făgaş, neegoist, încurajându-i să aducă daruri lui Dumnezeu pentru darul Unicului său Fiu.

"Să avem pom de Crăciun?"

Dumnezeu ar avea plăcere dacă de Crăciun fiecare comunitate ar avea un pom de Crăciun, în care să fie agăţate daruri, (Nota traducătorului: Cuvântul din limba engleză, redat în româneşte prin "daruri", este cuvântul folosit în limba engleză pentru darurile care se aduc la biserică (darurile care se aduc alături de zecimi, darurile pentru lucrarea lui Dumnezeu în general).) mari sau mici, pentru aceste case de închinare. (În acest articol, se face referinţă la proiectele în curs de desfăşurare pentru clădiri. Deoarece principiile legate de acestea sunt aplicabile şi astăzi, aceste referinţe specifice sunt lăsate în articol.) Ne-au sosit scrisori în care suntem întrebaţi: E bine să avem pom de Crăciun? Nu va fi aceasta în felul lumii? Noi răspundem: puteţi să faceţi cum face lumea, dacă aveţi tragere de inimă să faceţi aşa sau s-o faceţi într-un mod deosebit de lume, dacă este posibil. Nu este păcat a se alege un brad plăcut mirositor, pe care să îl aşezăm în comunităţile noastre, însă păcatul este legat de motivul care ne determină să facem acel lucru şi felul în care sunt folosite darurile care sunt aşezate în pom.

Pomul poate fi atât de înalt şi crengile sale atât de ample, cât se potriveşte cel mai bine momentului; fie însă ca ramurile lui să fie încărcate cu roada de aur şi argint a bunăvoinţei voastre de a fi darnici, pe care s-o prezentaţi înaintea Lui ca darul vostru de Crăciun. Fie ca donaţiile voastre să fie sfinţite de rugăciune. Sărbătorile de Crăciun şi de Anul Nou pot fi şi trebuie să fie ţinute în folosul celor lipsiţi. Dumnezeu este glorificat atunci când noi dăm pentru a-i ajuta pe aceia care au familii numeroase de întreţinut.

Un pom încărcat cu daruri nu este păcat.

Părinţii nu trebuie să ia poziţie că un brad aşezat în biserică pentru bucuria copiilor la Şcoala de Sabat este un păcat, deoarece aceasta poate fi o mare binecuvântare. Înaintea minţilor lor trebuie păstrată ideea de dăruire de obiecte pentru binefacere. Obiectivul acestor întruniri nu trebuie să fie numai amuzamentul. Deşi s-ar putea să fie unii care să transforme aceste ocazii în momente de neseriozitate şi nepăsare, minţile acestora neprimind impresiile divine, pentru alţii aceste ocazii se vor dovedi deosebit de benefice. Eu sunt pe deplin mulţumită că se pot inventa multe substituente nevinovate pentru multe întruniri care au efect demoralizator. 

Îngrijiţi-vă ca în ziua aceasta să existe bucurii nevinovate.

Nu vreţi să vă treziţi, creştini, fraţii mei şi surorile mele, şi să vă încingeţi în vederea îndeplinirii în teamă de Domnul, rânduind astfel lucrurile în această privinţă, încât ocazia să nu fie seacă şi neinteresantă, ci plină de bucurie nevinovată, care să poarte pecetea cerului? Ştiu că aceia care sunt mai săraci vor răspunde acestor sugestii. Cei mai bogaţi vor arăta de asemenea interes şi îşi vor oferi darurile şi donaţiile proporţional cu mijloacele pe care Dumnezeu le-a încredinţat lor. Fie ca în cărţile din ceruri să se noteze că niciodată nu s-a mai văzut un asemenea Crăciun datorită donaţiilor care vor fi făcute pentru susţinerea lucrării lui Dumnezeu şi clădirea Împărăţiei Sale.

Ellen G. White
Căminul adventist
capitolul 77

---

Zdrobit prin suferinţă

„Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă... Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.” Isaia 53,10

Puțini dintre noi reușesc, atunci când suferința își face drum în viața lor sau a unui membru al familiei, să mulțumească lui Dumnezeu. Asociem suferința cu blestemul păcatului. E adevărat că Dumnezeu nu a intenționat prin actul creațiunii să facă cunoscut vreunei ființe suferința; dar atunci când ea și-a făcut intrarea în lume, Dumnzeu nu o trimite ca o pedeapsă pentru păcat, ci o îngăduie ca o consecință a răului. Alături de El chiar și suferința poate deveni o mare binecuvântare. Cum ar fi dacă boala nu ar fi însoțită de suferință? Câte boli ar mai fi tratate dacă nu ar fi dureroase? El nu a scutit pe Fiul Său venit între oameni de calvarul suferinței. Ce am avut noi de câștigat în urma suferinței Mântuitorului Iisus?

G. Dell Britt, misionară în China, redă următoarea povestire:

„Se spune că era odată în mijlocul împărăţiei o grădină deosebit de frumoasă. Stăpânul grădinii obişnuia ca în miezul zilei să se plimbe prin grădină şi să găsească odihnă la umbra unui bambus care creștea tot mai frumos de la an la an. Era cel mai îndrăgit din toate plantele grădinii şi bambusul ştia lucrul acesta. Într-una din zile, în timp ce stăpânul se apropia, acesta îşi pleacă coroana, în semn de respect. Domnul său îi spune: „Am nevoie de tine.” Părea să fi sosit ziua cea mare. Bambusul plin de bucurie îi răspunde: „Stăpâne, sunt pregătit să te slujesc cum voieşti tu.” „Iubite Bambus”, îi răspunde stăpânul, „ca să mă pot folosi de tine, trebuie să-ţi tai coroana şi ramurile.” „Vai stăpâne, tu să mă tai? Dar lasă-mă în toată frumuseţea mea, ca să te poţi bucura în continuare de mine. Te rog, nu-mi îndepărta frumuseţea.” Dar în final încuviinţă, de dragul stăpânului. Apoi acesta continuă: „Iubitul meu, ca să te pot întrebuinţa, e nevoie să fii doborât la pământ şi nu doar atât; dar trebuie să te despic în două şi să-ţi scot inima - măduva care ţi-a dăruit puterea de viaţă.” Bambusul smerit a răspuns: „ Stăpâne, sunt îm mâinile tale. Fă cum doreşti.” Aşadar, stăpânul a poruncit ca bambusul să fie tăiat, ramurile să-i fie curăţate, iar el să fie despicat în două pentru ca să fie transformat într-un jgeab. Dacă până atunci bambusul trăia doar pentru sine şi bucuria stăpânului său, odată ce a îngăduit să fie sacrificat, devine canalul prin care apa binecuvântată a Marelui Stăpân ajunge pe pământul însetat, unde orezul semănat creşte, îmbogățind recolta oamenilor.”

La fel, Iisus, bucuria Tatălui, este sacrificat să devină punte între cer şi pământ pentru ca noi să găsim calea spre cer prin suferinţa Sa. Sfânta Cină din acest sabat ne oferă prilejul de a medita la ce a făcut Dumnezeu pentru noi prin Omul suferinței.

Pastor Otto Stănoiu

---

La ieslea din Betleem...

Cetăţenii Betleemului nu au avut loc de odihnă disponibil pentru Prinţul cel de sus venit, decât un staul şi o iesle. Acest spaţiu sărăcăcios simbolizează foarte bine Crăciunul, ca dată calendaristică şi ca manieră de sărbătorire (cu pom, cadouri, socializare, legende, veselie, nostalgii etc). Condamnând pe cei care i-au dat lui Iisus o iesle în loc de iatac boieresc, uităm să apreciem că aceia, cel puţin i-au oferit ce au avut. A nu da nici o importanţă Crăciunului înseamnă a nu oferi lui Iisus nici măcar ieslea. Bineînţeles, sub motivul spiritual că tu i-ai oferit inima....

Ca lumea

Sunt trist şi furios. Am început să-l urăsc pe moş, fiindcă l-a confiscat pe copilul sfânt şi acum se trudeşte să-l sufoce cu prostii seculare. După cum în zilele ispitirii din pustie, diavolul l-a luat pe sus pe Iisus şi l-a plasat ba pe munte, ba pe acoperişul Templului, ca să servească proiectelor lui, aşa face şi moşul, care nu este decât o personificare a acestei sărbători secularizate. Ce înseamnă Crăciunul pentru o lume? Înseamnă în primul rând un sezon de distracţii şi chefuri, într-o atmosferă feerică de zăpadă şi steluţe, cadouri, şunculiţă, vinişor, sex liber, sub un pretext religios devenit folclor, care are ca fundal scena Nativităţii. În această scenă, sunt acum mai proeminenţi boii cu ochi miraţi, magii, cadourile lor, steaua, pomul, Maria şi Iosif, păstorii, oile, îngerii, ieslea şi paiele, scutecele... Toate sunt adorabile, în timp ce Pruncul, drăgălaşul pretext, este doar parte din decor. Dacă n-ar fi cereştile colinde, care să ne aducă aminte de rostul sărbătorii, ne-am înneca în gunoaie scliptoare. Dar până şi colindele sunt uneori modificate genetic, ca să proslăvească mai degrabă elementele decorului şi ale diversiunii, decât pe Dumnezeu şi pe Copilul Sfânt.

Rădăcinile noastre

Am apărut într-un mediu religios sincer, dar destul de încruntat. Eram în primul rând preocupat de a nu veni în contact cu cultura („untura”) lumii, în special într-un asemenea sezon în care disperarea porcilor şi guiţatul ambulanţelor formează parantezele care deschid şi închid feeria Crăciunului. Totuşi, cele mai frumoase amintiri de Crăciun le am din anii ’60, când colindam împreună cu fratele meu pe străzile Huşilor, cu viorile, în zilele de decembrie. Cu urechile roşii, cu nasul aprins, cu viorile riscând să plesnească de ger, dar satisfăcuţi că lumea ne primea cu plăcere. În acei ani ai propagandei roşii, eram priviţi ca nişte vestitori din alte sfere. Şi în adunare se cântau cele câteva cântări despre naşterea Domnului, în sâmbăta cea mai apropiată de 25 decembrie, dar cam atât. Orice altă aluzie la sărbătoare era evitată, ca de altfel şi cuvântul „Crăciun”, deşi nu simpatizam cu comuniştii. Nu se făcea pom de iarnă, cu atât mai mult, cu cât primii adventişti români nu făcuseră. Ei se rupseseră de tradiţia românească sub semnul Scripturii, după raţionamentul „ceea ce Biblia nu porunceşte, trebuie evitat –este păcat”. Cu atât mai mult în anii teroarei roşii, în care festivitatea îl avea în centru pe Moş Gerilă, o adevărată încarnare a tovarăşului, care de sărbători schimba şapca muncitorului cu fesul iacobin. Eram destul de săraci ca să facem cadouri, dar nici nu aşteptam să primim, astfel încât eram destul de fericiţi în autarchia noastră confesională. Locuiam în curtea unui evreu şi rareori îndrăzneau colindătorii să intre. Dacă ar fi intrat însă, cum am fi reacţionat ? Nu foarte onorabil. Probabil ne-am fi încuiat pe dinăuntru. Şi spiritual, cam aceasta este educaţia pe care am promovat-o eu însumi, cu predici care aduceau dovezi împotriva Crăciunului şi cu un anumit gen de izolare faţă de cultura în care trăim. Nu din rea voinţă, nu din mizantropie, ci dintr-o anumită inerţie conservatoare, raţională, care-şi pune întrebări şi dă răspunsuri, dar nu pune toate întrebările şi nu are toate răspunsurile. Am fost şi neiformaţi, ca să nu spun dezinformaţi. Nu condamn generaţia anterioară, nu condamn pe nimeni. Există într-adevăr pericole în „afară”. Dar pericolul izolării şi exclusivismului nu trebuie ignorat. După căderea guvernului ceauşist, am putut să-mi vizitez rudele de peste ocean şi să cunosc timp de câteva luni viaţa Bisericii de acolo, după ce am văzut o conferinţă generală adventistă, unde am fost martor la aspecte ale vieţii Bisericii de pe toate continentele, din toate culturile. Am fost tentat să cred că deosebirile dintre ei şi noi se datorau „apostaziei”. Dar treptat m-am lămurit că, în timp ce semne de „apostazie” există pretutindeni, fără uniformitate zonală, unele semne ale dreptcredincioşiei noastre mioritic-azeşiste nu poartă amprenta cerului. Mă mir că, chiar după ce s-a publicat în limba română cartea Căminul Adventist (p. 437, 457 etc.), unde se vorbeşte tolerant şi pozitiv desprepomul de Crăciun, atitudinea azeşistă populară, susţinută chiar de lideri spirituali, a devenit mai îngrijorată. Sper că din neştiinţă. În eventualitatea că cineva nu a citit, bine ar fi să caute cuvântul Christmas pe adresa web a White Estate, unde va găsi zeci de referinţe pozitive la sărbătorirea Crăciunului într-un mod care să onoreze pe Christos prin daruri bogate pentru misiunea Evangheliei şi ajutorarea nenorociţilor. Singurul aspect condamnat în scrierile EGW este manifestarea extravaganţei şi risipei în scopuri egoiste şi vanitoase. Dar sărbătorirea în sine, chiar cu decorul specific, nu a fost văzută niciodată ca păcătoasă: „Ne apropiem iarăşi de un sfârşit de an. Să nu facem, oare, din aceste sărbători nişte ocazii în care să aducem lui Dumnezeu ofrandele noastre? .... Dumnezeu ar fi bucuros dacă, de Crăciun, fiecare biserică ar avea un pom în care să se atârne daruri mari şi mici, pentru aceste case de închinare. Au sosit la noi scrisori cu întrebarea: Putem să avem pom de Crăciun? Oare aceasta nu ne-ar face asemenea lumii? Răspunsul nostru este: Puteţi să-l faceţi ca lumea, dacă sunteţi dispuşi să faceţi aşa, sau puteţi să-l faceţi cât mai ca nelumea posibil. Nu este nici un păcat special în a alege un pom veşnic verde şi înmiresmat şi a-l aşeza în bisericile noastre. Păcatul stă în motivul care îndeamnă la acţiune, şi în folosirea darurilor atârnate în acel pom.” RH December 11, 1879 „Nu am nici o obiecţie împotriva aşezării pomului de Crăciun sau de Anul Nou, chiar în bisericile noastre, încărcat cu roadele darurilor şi ofrandelor noastre pentru cauza lui Dumnezeu. Putem astfel să folosim ocazia pentru a canaliza tradiţionalele cadouri de sezon în direcţia cea dreaptă. O asemenea celebrare a sărbătorii este o lecţie folositoare copiilor noştri, învăţându-i să-şi ofere darurile într-in fel care să onoreze pe Mântuitorul....” ( ST January 4, 1883). „Fie ca pomul vostru de Crăciun să fie dedicat lui Dumnezeu şi cetinile lui să fie încărcate cu daruri pentru Christos. ST December 8, 1887 Această tradiţie în adventismul occidental are aşadar justificări foarte vechi, nu reprezintă o manifestare modernistă, „liberală”, ci o veche tradiţie creştină, acceptată şi bine direcţionată. Tare mă tem că fuga noastră de Crăciun este o scuză subconştientă pentru a nu mai aduce daruri. Nu ne facem daruri unii altora, ca lumea, no problem. Dar prea puţin ne gândim la cei care au într-adevăr mare nevoie, şi la instituţiile care se ocupă de ei. Încă mai puţin ne gândim la cauza cea mai nobilă, aceea a misiunii Evangheliei, care pe diferite căi trebuie să avanseze. Magii şi păstorii au adus daruri lui Iisus, nu au schimbat cadouri între ei. Sensul Crăciunului trebuie schimbat de la primire la dăruire. Dumnezeu ne-a dăruit pe Iisus (în care avem totul) şi aşteaptă să-i răspundem în acelaşi fel.

Este 25 decembrie o sărbătoare păgână?

Înainte de toate, ce înţelegem prin păgânism? Astăzi este un termen jignitor. Creştinii, inclusiv români îi numesc astfel pe necreştini, în special pe cei care sunt netemători de Dumnezeu, seculari şi iubitori de păcat. Pentru evreul tradiţional, păgân înseamnă neevreu. Pentru musulmani, păgâni (kafr = necredincioşi) sunt toţi neislamicii. Adventiştii folosesc cuvântul „păgân” cu precădere într-un sens istoric, vechi-ortodox, referindu-se la cultura politeistă a religiilor populare din Imperiu şi din afara lui, denumind religiile precreştine din Europa sau din alte părţi ale lumii. Deasemenea, îl aplică uneori, figurat, şi la creştinii care au adoptat practici şi credinţe culturale străine de Legea şi Evanghelia lui Dumnezeu. Potrivit surselor care astăzi ne sunt la îndemână (e.g. Wikipedia, vezi şi Elesha Coffman ) În primele veacuri, creştinii au avut mult mai puţine sărbători, şi nu a existat de la început o sărbătoare a naşterii Domnului. Origen (sec. III) susţinea că este greşit să cinstim pe Christos în acelaşi mod în care erau onoraţi faraonii şi irozii, şi că zilele de naştere sunt pentru zeii păgâni. Dar nu toţi creştinii au gândit astfel. Unii au început să facă speculaţii asupra datei naşterii Domnului. Clement de Alexandria (c. 200) propunea data de 20 mai, menţionând totuşi că alţii erau pentru 18 sau 19 aprilie, sau pentru 28 mai. Hipolit de Roma (†236) propunea 2 ianuarie. Alţii propuneau 17 sau 20 noiembrie, sau 25 martie. Pe la anul 243, un tratat latin propunea 21 martie, fiindcă se credea că aceea era data la care Dumnezeu crease soarele, după cum sugerase şi Policarp de Smirna (†155), că naşterea şi botezul lui Iisus trebuie să fi fost într-o miercuri, deoarece soarele a fost creat în ziua a patra. În cele din urmă, creştinii au ales ziua de 25 decembrie, în special în Roma, în Africa şi în Occident. Cezarul Aurelian, pe la anul 274, a proclamat un cult al soarelui la Roma. Cultul solar îl ridica pe cezar la rang de domn şi zeu, impunând venerare. Creştinii, reprezentanţii unei religii ilegale, care recunoşteau numai pe Christos ca Domn şi Zeu (Dumnezeu) între oameni, şi atribuiau doar lui Christos titlul de Soare, încă de la începutul secolului al III-lea (Lc 1:78; Mal 4:2; Ps 84:11 // 83:12; Is 60:19; Ap 21:23; 22:5), aveau de suferit din cauza respingerea cultului cezarului şi a altor ceremonii politeiste. Este posibil ca ei să fi adoptat o sărbătoare a naşterii Domnului în aceste împrejurări, mai degrabă ca replică dată păgânismului, decât ca un compromis. Este foarte posibil ca serbarea coincidentă, să fi fost intenţionată şi pentru motive de acoperire. Dar cine poate judeca motivele unor credincioşi care au trăit vremuri total diferite de ale noastre, şi care adesea aveau de suferit, uneori chiar martiriul. Câţi dintre noi am suferi martiriul, dacă ar fi cazul, pentru nesărbătorirea Crăciunului? (!) Dar nu este sigur că începând cu Aurelian, cultul soareliu a devenit dominant. (Existau deja unele culte solare înainte de Aurelian. Cezarul Heliogabal încercase să introducă cultul solar sirian, dar fusese asasinat. Totuşi cultele soarelui au progresat, legiunile romane au împrumutat din Orient şi au popularizat cultul persan al Soarelui – Mitra. În cele din urmă, mitraismul a înghiţit celelalte culte solare). Dar dovezile existente ne permit să credem că 25 decembrie poate să fi fost o inovaţie creştină, deoarece sărbătorile solare dinainte de anii 354 cădeau pe datele 8/9 august, 28 august, 19-22 octombrie, 11 decembrie). Începând cu anul 354 (sau mai sigur din anul 362) este atestată data de 25 decembrie ca sărbătoare a naşterii Soarelui Neînvins., ceea ce coincide cu domnia cezarului Iulian Apostatul. Prima celebrare oficială a Crăciunului se făcuse la 25 decembrie 336, după ce Constantin cel Mare, adorator al soarelui şi simpatizant creştin, legalizase creştinismul şi începuse să-l trateze ca religie favorită, şi după ce în anul 321 proclamase ziua soarelui ca repaus săptămânal. Suspiciunea că mai degrabă adoratorii soarelui au preluat data de 25 decembrie de la creştini are temeiuri, deoarece acest transfer s-a petrecut în vremuri în care creştinismul era de acum „corect politic”. Iulian Apostatul (355-363), încercând să readucă păgânismul la putere, a organizat, după cum se ştie, elenismul roman încoronat cu cultul soarelui, după modelul Bisericii. Este posibil ca slujitorii Bisericii să fi găsit un precedent teologic în sărbătoarea iudaică a luminilor (Hanukka, 25 Kislew ≈ decembrie), deşi calendarul iudaic nu coincidea cu cel roman. Nu trebuie uitat că cele mai vechi sărbători creştine (Paştele, Rusaliile) aveau origine iudaică. Această motivaţie poate să fi fost alimentată şi de faptul că Iisus însuşi a luat parte la sărbătoarea Hanukka, la 25 Kislew (Ioan 10:22; 1Mac 4:59), predicând despre adevărata lumină, adevăratul păstor şi despre identitatea divină a lui Mesía. Răsăritenii însă nu au acceptat de la început Crăciunul de 25 Decembrie, având o altă opţiune. Sărbătoarea naşterii Domnului se ţinea la ei pe 6 ianuarie, sub numele de Epifania (Botezul Domnului) şi este atestată pentru prima dată după anul 360, deşi poate să fi fost mai veche. Odată cu sărbătorirea Botezului şi a comemorării vieţii lui Iisus, era astfel celebrată şi naşterea lui. Tema Nativităţii era secundară însă, fiindcă era considerată lumească. Dar în acelaşi secol, Crăciunul de 25 decembrie şi-a făcut loc şi în Răsărit. Obiceiurile de Crăciun sunt însă o altă poveste, fiecare cu istoria lui. Sacrificarea porcului a fost asociată cu ziua închinată lui Ignaţiu de Antiohia, iar bradul a venit în secolul al XV-lea, din Ţările Baltice şi Germania, cucerind Occidentul. Relativ recent a fost adoptat şi în Răsăritul conservator. Bolşevicii l-au interzis când au venit la putere în Rusia, dar curând l-au reintrodus, ca pom „de anul nou,” având în vârf steaua roşie în locul stelei magilor. Pomul de Crăciun este văzut ca un simbol al pomului vieţii, al lui Christos nemuritorul, al perenităţii creştinismului. Dar există încă grupuri creştine care resping atât pomul cât şi sărbătoarea. Bisericile moderne care sunt antitrinitariene şi iudaizante (preferând sărbătorile calendarului evreiesc) de regulă sunt şi ostile sărbătorilor creştine, în special Crăciunului. Astfel, pe lângă studenţii Bibliei şi martorii lui Iehova (care sunt o ramură a Advent-creştinilor), comunităţi creştine care provin dintr-o schismă a adventismului de după 1860, aşa numitele „Biserici ale lui Dumnezeu de Ziua a Şaptea” din SUA sunt militanţi împotriva Crăciunului şi a pomului). Dacă ne punem mintea, găsim multe motive să criticăm modul scandalos în care nu puţini dintre creştinii tradiţionalişti înţeleg să celebreze naşterea Domnului. Dar şi bisericile evanghelice păstrează tradiţia Crăciunului, încercând să facă din aceasta o ocazie în onoarea lui Christos cu adevărat. Consider că au înţeles bine rostul sezonului de sărbători „păgâne”. E G White a continuat, împreună cu pionierii AZS această tradiţie de toleranţă, de punte interconfesională şi de ocazie fericită de a lăuda pe Dumnezeu. Mă simt trădat când în zilele acestea în care atmosfera este încărcată de sărbătoare, indiferent ce fac alţii cu ea, ai noştri să găsească orice alt subiect (dacă s-ar putea să fie despre moartea lui Iisus, iar la Paşte să se vorbească despre naştere, ca să nu fim „ca lumea”. Teama aceasta de a nu fi ca lumea (cosmofobia) ne face uneori ca nelumea. Aşadar, cu Crăciun, asemenea fraţilor „apostaţi” din Occident, şi asemenea „păgânilor” din jurul nostru? Sau fără Crăciun, asemenea lui Adam şi Eva, care ne-au învăţat că se poate pierde raiul din cauza unui pom ? (Anyway, pomul acela nu era brad. În faţa conurilor de brad nu ne lasă gura apă). Cred că în anumite privinţe avem nevoie să fim topiţi şi turnaţi din nou. Practic, ce facem, în afară de haz de necaz ? Practic, ocazia a trecut, de-acum să ne gândim ce facem în următorul decembrie. În mod normal, eu v-aş spune să lăsaţi laoparte toate reticenţele super-stiţioase şi să achiziţionaţi câte un brad arătos de fiecare biserică (eventual prin Conferinţă) şi să-l aşezaţi acolo unde-i stă bine la o asemenea sărbătoare. Dar am oarecare temeri că nu veţi putea realiza un asemenea plan, din mai multe motive. În primul rând, vom avea tot mai multe probleme cu verzii (ecologiştii). Dacă tai un copac, normal ar trebui să sădeşti doi pui. Şi atunci, dacă tot vă trebuie în fiecare an, de ce să nu-l sădiţi în curtea bisericii? Eu l-aş împodobi atractiv, ca să atragă atenţia tuturor trecătorilor, aş împodobi frontonul bisericii (de pe care n-ar trebui să lipsească crucea!) cu mesaje electronice mobile specific adventiste (să zicem: Bun venit în lumea noastră, Mântuitorule ! Aşteptăm să Te întorci în curând ca Domn al Domnilor). Şi un mesaj mai mic: Sunteţi bineveniţi în această biserică, la sărbătorirea naşterii Domnului, în zilele xxxx, orele xxxx ! (Utopie, frate! Unde te trezeşti ?). Ar putea fi imaginate şi alte scenarii. Strâng pe copiii din cartier să fac un cor interconfesional, care să cânte ŞI în biserica noastră, dar şi în celelalte. Cadouri speciale, simbolice sau mai consistente, după caz, (dar nu „agresive”) pentru cei care au părăsit Biserica. Festivitatea să fie adaptată în special copiilor. Nici o urmă de discuţie teoretică despre istoria Crăciunului şi alte asemenea. Pe lângă posibilităţile locale de sărbătorire prin cântec, pot fi invitate formaţii speciale, pe cale electronică, proiectate pe perete. Probabil că, totuşi, orice încercare de acest gen va stârni opoziţie din partea unei majorităţi. Şi chiar dacă majoritatea câştigă terenul, este important să nu fie rănit nimeni, dacă se poate. De aceea, nu ar trebui introduse dintr-odată tot felul de elemente neobişnuite, ci treptat. Pomul, pentru moment poate fi făcut acasă, în camera copiilor, sau după posibilitate, în curte. Dacă copiii vor fi învăţaţi să pregătească daruri pentru copii săraci, care vor fi invitaţi într-una din zilele de 24-27, va fi o lecţie mult mai bună decât interdicţia pomului. Interdicţiile nejustificate creează conştiinţe superstiţioase. Vor creşte mari şi vor fi mohorâţi şi zgârciţi. Iisus Însuşi dacă ar fi trăit în zilele noastre, cu siguranţă că ar fi fost foarte „liberal” la capitolul acesta. În special când este vorba de copii. Sufletele omeneşti au dreptul la bucurie şi veselie. Dacă nici evenimentele care amintesc de Iisus nu pot aduce bucurie, atunci cum să se bucure tinerii noştri? Doar trăind într-o atmosferă de holier-than-you? Sunt îngrozit la gândul că religia unor confraţi încape într-un singur cuvânt: Nu! Se neagă fără discernământ şi fără cunoştinţă tot ce este altceva decât imnuri, cărţi sfinte, rugăciuni, biserică, muncă, apă, bucate nesărate, şi iarăşi de la capăt. Există desigur o înţelepciune în a nu participa la tot ce are lumea de oferit, a avea limite, şi este bine ca unele limite să le respectăm chiar când nu le înţelegem, pentru că la o anumită vârstă nu putem înţelege toate pericolele. Dar a fi obsedat de ideea contaminării de „lume” este, totuşi, o atitudine care ţine de patologia spiritului. (Nici dacă e fără alcool? întreabă juniorul. Nici ! primeşte răspunsul). Tot dialogul acesta între tradiţie şi întrebare se lasă cu mirări şi atât. Din nefericire, crăciunofobia şi alte forme de paganofobie au devenit un sindrom spiritul periculos în zilele noastre. Nu este un fenomen românesc, ci o spiritualitate superstiţioasă care ne-a însoţit tot drumul, de când existăm şi până astăzi. În zilele noastre, aceste idei au devenit tot mai exacerbate.

Florin Lăiu

---

acasă

Ce-nseamnă „acasă"? Unde este pentru tine „acasă"? Majoritatea paginilor de internet au un buton „acasă". Din păcate însă, apăsând pe acel buton ajungi la pagina de start, care, de obicei prezintă informații mai mult sau mai puțin interesante despre autorul sau proprietarul paginii respective. Scriind la pagina de față, mă tot gândeam: cel ce va vizita pagina bisericii noastre, va avea nevoie de „acasă"? Neputându-mi răspunde singur la această întrebare, mi-am zis că e mai bine să răspunzi tu, stimate vizitator acestei întrebări: ai nevoie de „acasă"? Ce-nseamnă pentru tine acest cuvânt? Este un simplu buton care te duce spre pagina de start?

Nu, „acasă" nu e doar atât! E mirosul gutuii aurii, culese toamna târziu, ce străjuiește asupra copilăriei, de sus, de pe dulapul de stejar ce scârțâie de câte ori bunica scoate câte o bucată de plăcintă. E vatra în care troznesc vreascuri uscate aduse din gerul cumplit de afară spre bucuria mucoșilor ce așteaptă laptele din ceaun. E ulița prăfuită, plină de țânci peltici ronțăind cu nesaț câte un știulete de porumb fiert sau copt pe jarul născător de umbre ciudate, magice. E bucuria iernii, când pe obraji îți înfloreau trandafiri și prin nări te gâdila mirosul de dovleac din cuptorul sub care ardeau știuleții de porumb rămași de astă-toamnă. Pentru mine, dragul meu cititor, „acasă" este locul unde-mi amintesc cu drag de toate astea, e acolo unde sunt în siguranță, unde nimeni și nimic nu mă mai poate răni sau amenința, unde ura și invidia au luat-o la sănătoasa, ferindu-se din calea dragostei și armoniei... Unde seara, Tata mă ia lângă El și-mi explică pe-ndelete cum și de ce a creat universul, unde, cu ochii mari și gura căscată, ca un copil în fața unui vis împlinit voi asculta povestea dragostei Lui și voi fi părtaș la marea Lui bucurie de a-i avea prin preajmă pe cei ce-L iubesc. ACOLO este ACASĂ!

Dar pân-atunci, „acasă" e aici. Pe adventist.at ești acasă. Cu adevărat acasă... Ești între prieteni, frați și ești înconjurat de atmosfera caldă și prietenoasă care te face să te simți bine.Aici, cei ai casei și-au propus să plângă cu cei ce plâng, să se bucure cu cei ce se bucură.

Aici nu ești singur. Aici ești acasă. Aici mergi spre CASĂ. Bine-ai venit acasă. Rămâi acasă.

Marius Sorin Kantor