Cetăţenii Betleemului nu au avut loc de odihnă disponibil pentru Prinţul cel de sus venit, decât un staul şi o iesle. Acest spaţiu sărăcăcios simbolizează foarte bine Crăciunul, ca dată calendaristică şi ca manieră de sărbătorire (cu pom, cadouri, socializare, legende, veselie, nostalgii etc). Condamnând pe cei care i-au dat lui Iisus o iesle în loc de iatac boieresc, uităm să apreciem că aceia, cel puţin i-au oferit ce au avut. A nu da nici o importanţă Crăciunului înseamnă a nu oferi lui Iisus nici măcar ieslea. Bineînţeles, sub motivul spiritual că tu i-ai oferit inima….

Ca lumea

Sunt trist şi furios. Am început să-l urăsc pe moş, fiindcă l-a confiscat pe copilul sfânt şi acum se trudeşte să-l sufoce cu prostii seculare. După cum în zilele ispitirii din pustie, diavolul l-a luat pe sus pe Iisus şi l-a plasat ba pe munte, ba pe acoperişul Templului, ca să servească proiectelor lui, aşa face şi moşul, care nu este decât o personificare a acestei sărbători secularizate.
Ce înseamnă Crăciunul pentru o lume? Înseamnă în primul rând un sezon de distracţii şi chefuri, într-o atmosferă feerică de zăpadă şi steluţe, cadouri, şunculiţă, vinişor, sex liber, sub un pretext religios devenit folclor, care are ca fundal scena Nativităţii. În această scenă, sunt acum mai proeminenţi boii cu ochi miraţi, magii, cadourile lor, steaua, pomul, Maria şi Iosif, păstorii, oile, îngerii, ieslea şi paiele, scutecele… Toate sunt adorabile, în timp ce Pruncul, drăgălaşul pretext, este doar parte din decor. Dacă n-ar fi cereştile colinde, care să ne aducă aminte de rostul sărbătorii, ne-am înneca în gunoaie scliptoare. Dar până şi colindele sunt uneori modificate genetic, ca să proslăvească mai degrabă elementele decorului şi ale diversiunii, decât pe Dumnezeu şi pe Copilul Sfânt.

Rădăcinile noastre

Am apărut într-un mediu religios sincer, dar destul de încruntat. Eram în primul rând preocupat de a nu veni în contact cu cultura („untura”) lumii, în special într-un asemenea sezon în care disperarea porcilor şi guiţatul ambulanţelor formează parantezele care deschid şi închid feeria Crăciunului. Totuşi, cele mai frumoase amintiri de Crăciun le am din anii ’60, când colindam împreună cu fratele meu pe străzile Huşilor, cu viorile, în zilele de decembrie. Cu urechile roşii, cu nasul aprins, cu viorile riscând să plesnească de ger, dar satisfăcuţi că lumea ne primea cu plăcere. În acei ani ai propagandei roşii, eram priviţi ca nişte vestitori din alte sfere. Şi în adunare se cântau cele câteva cântări despre naşterea Domnului, în sâmbăta cea mai apropiată de 25 decembrie, dar cam atât. Orice altă aluzie la sărbătoare era evitată, ca de altfel şi cuvântul „Crăciun”, deşi nu simpatizam cu comuniştii.
Nu se făcea pom de iarnă, cu atât mai mult, cu cât primii adventişti români nu făcuseră. Ei se rupseseră de tradiţia românească sub semnul Scripturii, după raţionamentul „ceea ce Biblia nu porunceşte, trebuie evitat –este păcat”. Cu atât mai mult în anii teroarei roşii, în care festivitatea îl avea în centru pe Moş Gerilă, o adevărată încarnare a tovarăşului, care de sărbători schimba şapca muncitorului cu fesul iacobin. Eram destul de săraci ca să facem cadouri, dar nici nu aşteptam să primim, astfel încât eram destul de fericiţi în autarchia noastră confesională. Locuiam în curtea unui evreu şi rareori îndrăzneau colindătorii să intre. Dacă ar fi intrat însă, cum am fi reacţionat ? Nu foarte onorabil. Probabil ne-am fi încuiat pe dinăuntru.
Şi spiritual, cam aceasta este educaţia pe care am promovat-o eu însumi, cu predici care aduceau dovezi împotriva Crăciunului şi cu un anumit gen de izolare faţă de cultura în care trăim. Nu din rea voinţă, nu din mizantropie, ci dintr-o anumită inerţie conservatoare, raţională, care-şi pune întrebări şi dă răspunsuri, dar nu pune toate întrebările şi nu are toate răspunsurile. Am fost şi neiformaţi, ca să nu spun dezinformaţi. Nu condamn generaţia anterioară, nu condamn pe nimeni. Există într-adevăr pericole în „afară”. Dar pericolul izolării şi exclusivismului nu trebuie ignorat.
După căderea guvernului ceauşist, am putut să-mi vizitez rudele de peste ocean şi să cunosc timp de câteva luni viaţa Bisericii de acolo, după ce am văzut o conferinţă generală adventistă, unde am fost martor la aspecte ale vieţii Bisericii de pe toate continentele, din toate culturile. Am fost tentat să cred că deosebirile dintre ei şi noi se datorau „apostaziei”. Dar treptat m-am lămurit că, în timp ce semne de „apostazie” există pretutindeni, fără uniformitate zonală, unele semne ale dreptcredincioşiei noastre mioritic-azeşiste nu poartă amprenta cerului.
Mă mir că, chiar după ce s-a publicat în limba română cartea Căminul Adventist (p. 437, 457 etc.), unde se vorbeşte tolerant şi pozitiv desprepomul de Crăciun, atitudinea azeşistă populară, susţinută chiar de lideri spirituali, a devenit mai îngrijorată. Sper că din neştiinţă. În eventualitatea că cineva nu a citit, bine ar fi să caute cuvântul Christmas pe adresa web a White Estate, unde va găsi zeci de referinţe pozitive la sărbătorirea Crăciunului într-un mod care să onoreze pe Christos prin daruri bogate pentru misiunea Evangheliei şi ajutorarea nenorociţilor. Singurul aspect condamnat în scrierile EGW este manifestarea extravaganţei şi risipei în scopuri egoiste şi vanitoase. Dar sărbătorirea în sine, chiar cu decorul specific, nu a fost văzută niciodată ca păcătoasă:
„Ne apropiem iarăşi de un sfârşit de an. Să nu facem, oare, din aceste sărbători nişte ocazii în care să aducem lui Dumnezeu ofrandele noastre? …. Dumnezeu ar fi bucuros dacă, de Crăciun, fiecare biserică ar avea un pom în care să se atârne daruri mari şi mici, pentru aceste case de închinare. Au sosit la noi scrisori cu întrebarea: Putem să avem pom de Crăciun? Oare aceasta nu ne-ar face asemenea lumii? Răspunsul nostru este: Puteţi să-l faceţi ca lumea, dacă sunteţi dispuşi să faceţi aşa, sau puteţi să-l faceţi cât mai ca nelumea posibil. Nu este nici un păcat special în a alege un pom veşnic verde şi înmiresmat şi a-l aşeza în bisericile noastre. Păcatul stă în motivul care îndeamnă la acţiune, şi în folosirea darurilor atârnate în acel pom.” RH December 11, 1879
„Nu am nici o obiecţie împotriva aşezării pomului de Crăciun sau de Anul Nou, chiar în bisericile noastre, încărcat cu roadele darurilor şi ofrandelor noastre pentru cauza lui Dumnezeu. Putem astfel să folosim ocazia pentru a canaliza tradiţionalele cadouri de sezon în direcţia cea dreaptă. O asemenea celebrare a sărbătorii este o lecţie folositoare copiilor noştri, învăţându-i să-şi ofere darurile într-in fel care să onoreze pe Mântuitorul….” ( ST January 4, 1883).
„Fie ca pomul vostru de Crăciun să fie dedicat lui Dumnezeu şi cetinile lui să fie încărcate cu daruri pentru Christos. ST December 8, 1887
Această tradiţie în adventismul occidental are aşadar justificări foarte vechi, nu reprezintă o manifestare modernistă, „liberală”, ci o veche tradiţie creştină, acceptată şi bine direcţionată. Tare mă tem că fuga noastră de Crăciun este o scuză subconştientă pentru a nu mai aduce daruri. Nu ne facem daruri unii altora, ca lumea, no problem. Dar prea puţin ne gândim la cei care au într-adevăr mare nevoie, şi la instituţiile care se ocupă de ei. Încă mai puţin ne gândim la cauza cea mai nobilă, aceea a misiunii Evangheliei, care pe diferite căi trebuie să avanseze. Magii şi păstorii au adus daruri lui Iisus, nu au schimbat cadouri între ei. Sensul Crăciunului trebuie schimbat de la primire la dăruire. Dumnezeu ne-a dăruit pe Iisus (în care avem totul) şi aşteaptă să-i răspundem în acelaşi fel.

Este 25 decembrie o sărbătoare păgână?

Înainte de toate, ce înţelegem prin păgânism? Astăzi este un termen jignitor. Creştinii, inclusiv români îi numesc astfel pe necreştini, în special pe cei care sunt netemători de Dumnezeu, seculari şi iubitori de păcat. Pentru evreul tradiţional, păgân înseamnă neevreu. Pentru musulmani, păgâni (kafr = necredincioşi) sunt toţi neislamicii. Adventiştii folosesc cuvântul „păgân” cu precădere într-un sens istoric, vechi-ortodox, referindu-se la cultura politeistă a religiilor populare din Imperiu şi din afara lui, denumind religiile precreştine din Europa sau din alte părţi ale lumii. Deasemenea, îl aplică uneori, figurat, şi la creştinii care au adoptat practici şi credinţe culturale străine de Legea şi Evanghelia lui Dumnezeu.
Potrivit surselor care astăzi ne sunt la îndemână (e.g. Wikipedia, vezi şi Elesha Coffman ) În primele veacuri, creştinii au avut mult mai puţine sărbători, şi nu a existat de la început o sărbătoare a naşterii Domnului. Origen (sec. III) susţinea că este greşit să cinstim pe Christos în acelaşi mod în care erau onoraţi faraonii şi irozii, şi că zilele de naştere sunt pentru zeii păgâni. Dar nu toţi creştinii au gândit astfel. Unii au început să facă speculaţii asupra datei naşterii Domnului. Clement de Alexandria (c. 200) propunea data de 20 mai, menţionând totuşi că alţii erau pentru 18 sau 19 aprilie, sau pentru 28 mai. Hipolit de Roma (†236) propunea 2 ianuarie. Alţii propuneau 17 sau 20 noiembrie, sau 25 martie. Pe la anul 243, un tratat latin propunea 21 martie, fiindcă se credea că aceea era data la care Dumnezeu crease soarele, după cum sugerase şi Policarp de Smirna (†155), că naşterea şi botezul lui Iisus trebuie să fi fost într-o miercuri, deoarece soarele a fost creat în ziua a patra.
În cele din urmă, creştinii au ales ziua de 25 decembrie, în special în Roma, în Africa şi în Occident. Cezarul Aurelian, pe la anul 274, a proclamat un cult al soarelui la Roma. Cultul solar îl ridica pe cezar la rang de domn şi zeu, impunând venerare. Creştinii, reprezentanţii unei religii ilegale, care recunoşteau numai pe Christos ca Domn şi Zeu (Dumnezeu) între oameni, şi atribuiau doar lui Christos titlul de Soare, încă de la începutul secolului al III-lea (Lc 1:78; Mal 4:2; Ps 84:11 // 83:12; Is 60:19; Ap 21:23; 22:5), aveau de suferit din cauza respingerea cultului cezarului şi a altor ceremonii politeiste. Este posibil ca ei să fi adoptat o sărbătoare a naşterii Domnului în aceste împrejurări, mai degrabă ca replică dată păgânismului, decât ca un compromis. Este foarte posibil ca serbarea coincidentă, să fi fost intenţionată şi pentru motive de acoperire. Dar cine poate judeca motivele unor credincioşi care au trăit vremuri total diferite de ale noastre, şi care adesea aveau de suferit, uneori chiar martiriul. Câţi dintre noi am suferi martiriul, dacă ar fi cazul, pentru nesărbătorirea Crăciunului? (!)
Dar nu este sigur că începând cu Aurelian, cultul soareliu a devenit dominant. (Existau deja unele culte solare înainte de Aurelian. Cezarul Heliogabal încercase să introducă cultul solar sirian, dar fusese asasinat. Totuşi cultele soarelui au progresat, legiunile romane au împrumutat din Orient şi au popularizat cultul persan al Soarelui – Mitra. În cele din urmă, mitraismul a înghiţit celelalte culte solare). Dar dovezile existente ne permit să credem că 25 decembrie poate să fi fost o inovaţie creştină, deoarece sărbătorile solare dinainte de anii 354 cădeau pe datele 8/9 august, 28 august, 19-22 octombrie, 11 decembrie). Începând cu anul 354 (sau mai sigur din anul 362) este atestată data de 25 decembrie ca sărbătoare a naşterii Soarelui Neînvins., ceea ce coincide cu domnia cezarului Iulian Apostatul.
Prima celebrare oficială a Crăciunului se făcuse la 25 decembrie 336, după ce Constantin cel Mare, adorator al soarelui şi simpatizant creştin, legalizase creştinismul şi începuse să-l trateze ca religie favorită, şi după ce în anul 321 proclamase ziua soarelui ca repaus săptămânal. Suspiciunea că mai degrabă adoratorii soarelui au preluat data de 25 decembrie de la creştini are temeiuri, deoarece acest transfer s-a petrecut în vremuri în care creştinismul era de acum „corect politic”. Iulian Apostatul (355-363), încercând să readucă păgânismul la putere, a organizat, după cum se ştie, elenismul roman încoronat cu cultul soarelui, după modelul Bisericii.
Este posibil ca slujitorii Bisericii să fi găsit un precedent teologic în sărbătoarea iudaică a luminilor (Hanukka, 25 Kislew ≈ decembrie), deşi calendarul iudaic nu coincidea cu cel roman. Nu trebuie uitat că cele mai vechi sărbători creştine (Paştele, Rusaliile) aveau origine iudaică. Această motivaţie poate să fi fost alimentată şi de faptul că Iisus însuşi a luat parte la sărbătoarea Hanukka, la 25 Kislew (Ioan 10:22; 1Mac 4:59), predicând despre adevărata lumină, adevăratul păstor şi despre identitatea divină a lui Mesía.
Răsăritenii însă nu au acceptat de la început Crăciunul de 25 Decembrie, având o altă opţiune. Sărbătoarea naşterii Domnului se ţinea la ei pe 6 ianuarie, sub numele de Epifania (Botezul Domnului) şi este atestată pentru prima dată după anul 360, deşi poate să fi fost mai veche. Odată cu sărbătorirea Botezului şi a comemorării vieţii lui Iisus, era astfel celebrată şi naşterea lui. Tema Nativităţii era secundară însă, fiindcă era considerată lumească. Dar în acelaşi secol, Crăciunul de 25 decembrie şi-a făcut loc şi în Răsărit. Obiceiurile de Crăciun sunt însă o altă poveste, fiecare cu istoria lui. Sacrificarea porcului a fost asociată cu ziua închinată lui Ignaţiu de Antiohia, iar bradul a venit în secolul al XV-lea, din Ţările Baltice şi Germania, cucerind Occidentul. Relativ recent a fost adoptat şi în Răsăritul conservator. Bolşevicii l-au interzis când au venit la putere în Rusia, dar curând l-au reintrodus, ca pom „de anul nou,” având în vârf steaua roşie în locul stelei magilor.
Pomul de Crăciun este văzut ca un simbol al pomului vieţii, al lui Christos nemuritorul, al perenităţii creştinismului. Dar există încă grupuri creştine care resping atât pomul cât şi sărbătoarea. Bisericile moderne care sunt antitrinitariene şi iudaizante (preferând sărbătorile calendarului evreiesc) de regulă sunt şi ostile sărbătorilor creştine, în special Crăciunului. Astfel, pe lângă studenţii Bibliei şi martorii lui Iehova (care sunt o ramură a Advent-creştinilor), comunităţi creştine care provin dintr-o schismă a adventismului de după 1860, aşa numitele „Biserici ale lui Dumnezeu de Ziua a Şaptea” din SUA sunt militanţi împotriva Crăciunului şi a pomului).
Dacă ne punem mintea, găsim multe motive să criticăm modul scandalos în care nu puţini dintre creştinii tradiţionalişti înţeleg să celebreze naşterea Domnului. Dar şi bisericile evanghelice păstrează tradiţia Crăciunului, încercând să facă din aceasta o ocazie în onoarea lui Christos cu adevărat. Consider că au înţeles bine rostul sezonului de sărbători „păgâne”. E G White a continuat, împreună cu pionierii AZS această tradiţie de toleranţă, de punte interconfesională şi de ocazie fericită de a lăuda pe Dumnezeu.
Mă simt trădat când în zilele acestea în care atmosfera este încărcată de sărbătoare, indiferent ce fac alţii cu ea, ai noştri să găsească orice alt subiect (dacă s-ar putea să fie despre moartea lui Iisus, iar la Paşte să se vorbească despre naştere, ca să nu fim „ca lumea”. Teama aceasta de a nu fi ca lumea (cosmofobia) ne face uneori ca nelumea. Aşadar, cu Crăciun, asemenea fraţilor „apostaţi” din Occident, şi asemenea „păgânilor” din jurul nostru? Sau fără Crăciun, asemenea lui Adam şi Eva, care ne-au învăţat că se poate pierde raiul din cauza unui pom ? (Anyway, pomul acela nu era brad. În faţa conurilor de brad nu ne lasă gura apă).
Cred că în anumite privinţe avem nevoie să fim topiţi şi turnaţi din nou.
Practic, ce facem, în afară de haz de necaz ?
Practic, ocazia a trecut, de-acum să ne gândim ce facem în următorul decembrie. În mod normal, eu v-aş spune să lăsaţi laoparte toate reticenţele super-stiţioase şi să achiziţionaţi câte un brad arătos de fiecare biserică (eventual prin Conferinţă) şi să-l aşezaţi acolo unde-i stă bine la o asemenea sărbătoare. Dar am oarecare temeri că nu veţi putea realiza un asemenea plan, din mai multe motive. În primul rând, vom avea tot mai multe probleme cu verzii (ecologiştii). Dacă tai un copac, normal ar trebui să sădeşti doi pui. Şi atunci, dacă tot vă trebuie în fiecare an, de ce să nu-l sădiţi în curtea bisericii? Eu l-aş împodobi atractiv, ca să atragă atenţia tuturor trecătorilor, aş împodobi frontonul bisericii (de pe care n-ar trebui să lipsească crucea!) cu mesaje electronice mobile specific adventiste (să zicem: Bun venit în lumea noastră, Mântuitorule ! Aşteptăm să Te întorci în curând ca Domn al Domnilor). Şi un mesaj mai mic: Sunteţi bineveniţi în această biserică, la sărbătorirea naşterii Domnului, în zilele xxxx, orele xxxx ! (Utopie, frate! Unde te trezeşti ?). Ar putea fi imaginate şi alte scenarii. Strâng pe copiii din cartier să fac un cor interconfesional, care să cânte ŞI în biserica noastră, dar şi în celelalte. Cadouri speciale, simbolice sau mai consistente, după caz, (dar nu „agresive”) pentru cei care au părăsit Biserica. Festivitatea să fie adaptată în special copiilor. Nici o urmă de discuţie teoretică despre istoria Crăciunului şi alte asemenea. Pe lângă posibilităţile locale de sărbătorire prin cântec, pot fi invitate formaţii speciale, pe cale electronică, proiectate pe perete.
Probabil că, totuşi, orice încercare de acest gen va stârni opoziţie din partea unei majorităţi. Şi chiar dacă majoritatea câştigă terenul, este important să nu fie rănit nimeni, dacă se poate. De aceea, nu ar trebui introduse dintr-odată tot felul de elemente neobişnuite, ci treptat. Pomul, pentru moment poate fi făcut acasă, în camera copiilor, sau după posibilitate, în curte. Dacă copiii vor fi învăţaţi să pregătească daruri pentru copii săraci, care vor fi invitaţi într-una din zilele de 24-27, va fi o lecţie mult mai bună decât interdicţia pomului. Interdicţiile nejustificate creează conştiinţe superstiţioase. Vor creşte mari şi vor fi mohorâţi şi zgârciţi.
Iisus Însuşi dacă ar fi trăit în zilele noastre, cu siguranţă că ar fi fost foarte „liberal” la capitolul acesta. În special când este vorba de copii. Sufletele omeneşti au dreptul la bucurie şi veselie. Dacă nici evenimentele care amintesc de Iisus nu pot aduce bucurie, atunci cum să se bucure tinerii noştri? Doar trăind într-o atmosferă de holier-than-you? Sunt îngrozit la gândul că religia unor confraţi încape într-un singur cuvânt: Nu! Se neagă fără discernământ şi fără cunoştinţă tot ce este altceva decât imnuri, cărţi sfinte, rugăciuni, biserică, muncă, apă, bucate nesărate, şi iarăşi de la capăt. Există desigur o înţelepciune în a nu participa la tot ce are lumea de oferit, a avea limite, şi este bine ca unele limite să le respectăm chiar când nu le înţelegem, pentru că la o anumită vârstă nu putem înţelege toate pericolele. Dar a fi obsedat de ideea contaminării de „lume” este, totuşi, o atitudine care ţine de patologia spiritului. (Nici dacă e fără alcool? întreabă juniorul. Nici ! primeşte răspunsul). Tot dialogul acesta între tradiţie şi întrebare se lasă cu mirări şi atât.
Din nefericire, crăciunofobia şi alte forme de paganofobie au devenit un sindrom spiritul periculos în zilele noastre. Nu este un fenomen românesc, ci o spiritualitate superstiţioasă care ne-a însoţit tot drumul, de când existăm şi până astăzi. În zilele noastre, aceste idei au devenit tot mai exacerbate.

Florin Lăiu